Gaz


- Da... și ce ziceam, nepoate?
- Când a venit nenea îngerașu’ și ți-a zis nu-știu-ce...
- Așa... da,da,sigur... Dintr-un con sângeriu de lumină a apărut, sub zenit, Arhanghelul Mihail, ferecat în zale de foc și aur, călare pe un uriaș alb, pur-sânge, cu coama numai flăcări și sclipiri, cu sabia călită-n forja îngerească și stinsă-n roua lacrimilor Fecioarei. În ochii clari, electrici, îi jucau fulgere albastre, iar fața simetrică, bine bărbierită, îi strălucea senină de mânia Raiului.
- Ooo... Și era frumos, atunci, nenea îngerașu’ ! Da’ ce, era cam supărat el așa, nu? Pe tine bunicule?
- Stai să vezi, nepoate, stai oleacă să-mi trag sufletul și-am să-ți spun. Și nu mai sta cu fundu’ pe placă c-ai să răcești, stai jos, pe iarbă. Da... și m-am speriat atunci și m-am aruncat în genunchi, cu inima cât nasul unui Pokemon, cu mâinile-ncleștate și cu fruntea ascunsă-n umbra tremurândă a trupului meu păcătos. Lucram la uzină pe vremea aia,nepoate, eram în putere și-aveam o salopetă albastră nouă-nouță, cu nasturi mari negri și cu șireturi și fermoare, și-aveam și cizme de cauciuc până sub genunchi și fumam Mărășești. Așa.. și când a tunat o dată Mihail „Nenorocitule!” și când m-a pălit cu sabia de foc și pară în moalele capului... vezi că de-atunci am eu chelie... când m-a pălit o dată am văzut-o pe biata maică-ta plângând și pe taică-tău plângând și cete îngerești plângând în hohote și tu nu plângeai deloc...
- De ce, bunicule, de ce plângeau mami și tati și îngerașii? Și ce, trebuia să plâng și n-am plâns și s-au supărat toti pe mine și de-atunci nu mai vorbesc cu mine, că eu nu-i mai aud și...
- Stai nepoate, liniștește-te. Erai mic atunci, aveai numai trei anișori, și erai așa drăgălaș... Aveai tot căpșorul numai bucle aurii ce-ți curgeau pe fruntea albă, peste ochișorii micuți și albaștri, peste surâsul nevinovat și gropițele din obrăjori... Da’ erai un mare plângăcios; plângeai tot timpul și nimeni nu știa de ce. În seara aia n-ai mai plâns... Am plecat nepoate, ticălosul de mine, am plecat cu Vasile să bem o țuică și tu dormeai în pătuțul tău și semănai cu un îngeraș mic, așa frumos erai. Așa te-au găsit pe la nouă, liniștit în pătuțul tău. Taică-tău a intrat primul și a închis gazul dar era târziu. Auzi tu nepoate, să uit eu butelia deschisă și să plec la țuică...!
- Adică cum bunicule, adică eu sunt...
- Tu ești un îngeraș, nepoate, ești în visul meu acum, în visul unui bătrân sclerozat care abia-și mai târâie oasele prin vizuina lui de carton și celofan.