E straniu cum de încă mai simt…
Simt vântul isteric de sfârșit de toamnă
(încerc să-l conving că i-ar prinde bine un control la psiholog).
Simt undeva, în interiorul visceral
o bătaie albă și senilă.
(pare o pensionară cumplit de singură).
Nu-i dau importanță,
căci nu mai vreau să mai simt.
Vreau să fiu o statuie de marmură
Impenetrabilă
Incasabilă
(în mijocul parcului cu castani)
Și vreau să te uit!
Vreau să te șterg cu radiera
de pe o foaie prea îngustă
și prea strâmbă.
(seamănă cu inima ta).
Vreau să-ți desființez amintirea
cu o perie de sârmă tare
Și vreau să te uit!
M-am privit într-o oglindă prea sinceră
și mi-am văzut interiorul
atât de inconștient și de gol.
Te-am scos pe tine din el
și te-am înecat într-un pahar cu apă.
NU te mai vreau!
NU te mai simt!
Te pierd ca pe o mărgea de sticlă
aluneci printre degete
pe podea
te învârți aiurea pe jos
și te-am spart
din greșeală.
Am uitat…