aripi legate
țesute-n mâl
nemaizvâcnind de-o vreme
sub greutatea înăbușitoare, murdară
îmi sunt azi clipele,
jumătăți de grapfruit
de neântregit de acum mereu
câțiva bulgărași de zahăr se topesc iremediabil
parcă nici n-au fost
în imensul amar
strepezitor de dinți
de suflet
cu care mușc
(cu obrajii strânși
fără să mai simt sângerândele urme)
din fosta noastră umbră
biserică acum fără turle
fără altar
o umbră de care râd copiii-n hohote pe stradă
goală
(cu nerușinare ai plecat cu hainele mele de sărbătoare)
tunsă chilug
(ca părul meu sa-ți fie ștergar proaspăt diminețile
pădure de șoapte când îți tac ciocârliile)
cu pleoape închise a nerevedere, a cădere în sine
(ultimul tău gest galant de care se bucură orice mort)
cu buricul explodat ca o șampanie
la botezul unui vas
de pe care au fugit toate viețuitoarele
(Noe n-a știut s-aștepte
al doi-lea Potop...
fiarele le-a chemat fluierând...câte două
cu genele a strâns păsările de-a valma...câte două
ape lăcrimând, a adunat ale peștilor bancuri...câte doi
Noe n-a știut să cheme umbre! Nu l-a învațat Nimeni
le-a fluierat
le-a cântat
le-a plâns strâns între pleoape.

n-au venit.

umbre desperecheate
dezvățate a umbla
în doi
suntem noi
la brațul nostru
Nimeni.

Potopul e-n toi!