pentru că pronunțîndu-le
spintecăm pîntecul feciorelnic al tăcerii
iar odată rostite
învață repede meșteșugul trădării perfide
pentru că au ascunse adînc în ele
oasele degetelor noastre
zdrobite sub copita minciunii primordiale
pentru că uneori
ne sfîrtecă buzele
cu așchiile nedumeririi
iar alteori rămîn spînzurate de noi
prin același cordon ombilical sîngerînd
și răscolindu-ne haotic îndoielile
pentru că devin păsări cu două capete
și doar o singură inimă
pentru că au un gust sărat
care nu ne părăsește niciodată
lăsîndu-ne însetați
în mijlocul insomniilor
pentru că le așezăm pe zidurile fiecărei zile
ca un herpes înflorit în iluzii
pentru că ne biciuiesc amintirile
și ne pîrjolesc simbolurile
apoi beau împreună cu noi
din același vin otrăvit al remușcărilor
pentru că dacă nu le-am rosti
ar trebui să ne smulgem limbile
și să inventăm un alt fel de durere
undeva la răsărit de neliniște