Dumnezeul meu hoinărește prin tramvaie
Cand ploua, spală parbrize la intersecții
Așa câștigă și el un suflet, nu prea multe,
Cât să trăiască liniștită si el și omul

Uneori îl zăresc de departe pe lângă biserici
Mai ales vara și în zilele roșii din calendar
Și mult mai des langa paturile de moarte
Căci ce rost ar avea el pe paturile de viață?!

Dumnezeul meu este un bătran vagabond
Trecătorii s-au obișnuit sa-l vada pe strada
Nu miroase a urină și nu-i prea vorbăreț
Vine si pleaca tinand in brate un catelus

Bătranul a fost pe vremuri, în sat, pe ogor
A fost bătut cu pumnul și palma și scuipat
A înnebunit când l-au făcut miner și aviator
Acum harnic, cu pasul ară orașul în lung și lat

Mai prinde-n glumă de mână un om și-l hoinărește
Pe strazi laturalnice cu miros de tei,
Cand omul ajunge acasă uita de stropii din pleoape
Dar știu că-i voi găsi alaturi in... maxim 50 de ani!