mă cunoșteai până la indiferență
cu o celulă numerotată anume
precum lacrima unui copil
transpiram vise deșertice
icoane pe sticlă împreunate stins
cu mâinile între morală și moarte
pietrele creșteau cu spatele la zid
inerții crăpate și lămpile mirenilor
te cunoșteam până la zăvoare
printre uși de lemn și semne
pe partea stângă beam apa vie
înainte de a fi aflat
înainte de a fi simțit
înainte de a fi pătruns
carnea și ochii și oasele apoi uitarea
ne cunoșteau după decapitarea castelelor de apă
paparude creponate la marginea unui pat gol
uneori cădeam în genunchi clopotele Mitropoliei
apoi închideau cerul din lipsă de aer
și ne condamnau la o prietenie pe viață...