A venit la mine un bãtrân și mi-a spus intr-o doarã,
Cã oasele mele tinere pot duce si trupul lui șubred,
I le-am dat, spunãndu-i însã, cã e pentru ultima oarã,
Cãci nu vreau în oasele mele sã intre mirosul lui putred.
De atunci au trecut ceva ani, dar bãtrânul a uitat sã se întoarcã,
Eu m-am obișnuit cu stãrvul meu hilar, bucãți informe de carne
Si chiar mi-e mai bine așa, cãci lumea din milã încearcã,
Sã mã treacã Podul Invalizilor, ducîndu-mi trupul în palme.
Din când în când, mã întâlnesc, în drumul cãutãrilor eterne,
Cu Vânzãtorul de Iluzii, oportunist personaj ce-mi propune
In schimbul cãrnii mele mâncate de vierme
Proteze din lemn de abanos, înmiresmate cu esențe de parfumuri fine.
Sunt nehotãrât. Dacã mã minte și vrea numai sã-mi fure trupul.
Nu-mi va rãmâne sã schimb mai târziu decât sufletul.