CÂNTECUL SUPRAOMULUI


În astă lume loc de mine nu-i
Ci eu mă simt mereu al nimănui
Un pelerin spre Absolut, un trecător spre nicăerea
Al vieții nepătruns mister, nu-i voi găsi nicicând menirea.


Așa grăit-am eu atunci când nu știam ce-i fericirea
Acum însă pot să strig : cel mai de preț e nemurirea.
Am pribegit pe aspre căi până a atinge măreția
Acum cobor la voi prin văi din întuneric să v-aduc lumina.


Cel înțelept în început sfârșitu-l vede
Îmi glăsuiau odată acele sfinte Vede,
Dar de-un început acum nu pot să-mi amintesc
C-a existat vreodată nu pot să mă gândesc.


Pe-un munte vechi și sacru, în liniște și-n frig
Eu șed stăpân de veacuri și moartea vreau s-o înving.
În peșteră, în stâncă, făcutu-mi-am cămin
Deasupra creștetului meu e doar cerul senin.


Ce-mi pasă atunce mie de aste începuturi ?
Când pentru mine toate aceste sunt nemicuri,
Au tot nu înțelegeți că eu nu sunt ca voi
Făcut doar din rebuturi, din apă și noroi ?


Ce-mi pasă atunce mie de stirpea lui Adam ?
Căzută demult pradă mândriei lui Satan,
Când eu sunt Supraomul cel veșnic ne-nfricat
Ce astăzi vrea să strige : eu sunt eliberat…


Adunătură de mișei, proroci vestiți și farisei lipsiți toți de-o voință,
O, bine a zis cel ce a zis, că-n lumea asta totu-i Suferință,
Dar eu deschis-am omenirii calea, spre cele mai senine zări – prin umilință
Și tot eu v-am făcut apoi, să deveniți titani sau falnici zei – prin jertfă și credință.


Dar poate mă veți întreba cândva ce-nseamnă aste cânturi ?
Cum poate umilința și mândria să stea-mpreună în aste imnuri ?
Cui să jertfiți tot ce aveți, cui să jurați credință ?
Că ce-ați avut și ce-ați pierdut prin toată astă pocăință ?


Vă voi răspunde neîntârziat și răspicat așa cum mi-este felul :
Lui Dumnezeu Adevărat să-i dăruiți a voastre inemi
Și nu uitați că-n fața lui sunteți ca niște nimeni,
Plini de iubire apoi să fiți și s-alungați acea slavă deșartă
Și prin voință și curaj să fiți apoi stăpâni pe-a voastră
soartă.


În fața celor ce-au slujit minciuna, ura și trădarea, să nu îngenunchiați
Ci pentru cinste, onoare și virtute, de-a pururi să luptați.
Priviți acum la mine oameni, eu sunt nemuritor
Și-n zboru-mi către astre etern învingător,
Slujit-am adevărul cu ale sale arhetipuri – Iubirea, Arta și Frumosul, ce minunate-s aste chipuri.


Au fost naintea mea o seamă de-nțelepți, ce-și lăudau cu râvnă a lor învățătură
Dar eu vă spun c-aceștia toți în fața mea, nu fac decât o jalnică figură.
V-au spus că Dumnezeu e mort și-n locul lui nu s-au sfiit deloc, să-nalțe egoul lor drept idol
Dar eu vă spun că Dumnezeu e viu și-nvățătura lor
scornită-i de întunecatul diavol.


Lipsit de haruri și voință e-n agonie omul vechi
Și-n urma lui lăsa-va o crudă amintire,
Dar din cenușa-i falnic va renaște – El, Omul nou
Cel zămislit din foc și din iubire.
Pe fruntea-i naltă ce-o redică triumfător la ceruri
Se află înscrisă-i Steaua Izbăvirii
Ce cu-al ei nimb de raze va străluce-n glorii
Eterna Cruce a Mântuirii.


Vă las ca testament dorința de-a cunoaște, ce singură
Elibera-va din robie
Pe toți acei ce-n strașnica orbire, n-au vrut a ști că
Dumnezeul nostru e iubire.
Să fiți neîndurători cu răul ce-ncepe a prinde-n sufletele voastre rădăcină
Și să sădiți în inimi sămânța de lumină, ce-o reaprinde iar în voi scânteia cea divină.