(o zi ca oricare alta și eu alergând în urma norilor)

lumea devine foșnetul rochiei albe ce-a sfâșiat odată noaptea plecării din copilărie
orașul adoarme în vitrină cu toate luminile stinse
umblă prin lume o pasăre uriașă undeva se deschide un geam
umbra mea se teme desenez un copac și pun într-o cutie a milei trei versuri:


până la urmă se va face liniște vom aprinde focuri dincolo de munți
părinții se vor întoarce din călătorii și ne vor naște încă o dată
mai înțelepți cu o Vale a Plângerii

am adunat cu trudă tot praful de pe drumul spre noi
l-am stropit cu sânge proaspăt și l-am pus în lumină
din el am ridicat statuile urmașilor ce ne populează cu dărnicie nesomnul

am fi meritat poate un semn dinspre ape
dar călătoriile ne-au purtat către o țară fără locuitori
ceață aurie cuvintele ne arată calea spre casă
nu ne vom întoarce rămânem aici
acoperim oglinzile
într-o zi ca oricare alta ne vom odihni trupul sub pietre
neștiuți de nimeni
lumea își va continua mersul
ce ușurare

asculta poezia in lectura autoarei