N-ai să poți niciodată înțelege.
Jumătate de stâncă prăvălită peste jumătate de pârâu.
Fără conținut, abisul te cheamă dar taina lui va fi mereu ferecată.
Sălbatică, marea te așteaptă.
Vin, înlănțuite, furtuni și emoții de-o vară.
Sirenele-s în criză, ar fi știut să plângă, dar marea prea sărate le-a făcut lacrimile.
Ajunsă la gura tunelului, comoara stă să se vadă, dar n-o poți atinge.
Pentru zidul nevăzut care-o protejează, nu poți obține un rost vieții tale.
Totul ia sfârșit într-o mare de sare ce izvorăște din două porți de suflet.
Cu toate astea, nu le poate vedea nimeni.
Cine mai are timp ?
Valurile se îndreaptă spre tine cu atâta repeziciune încât nisipul e doar o părere.
Culorile nu mai urcă în curcubeu și toamna nu mai urmează verii.
Nici cerbii nu-și mai îndeplinesc ritualurile.
Viața a fost.
Superbă, imensitatea goală a rămas.
Să-ți fie de leac!