Năvălind pământul aspru, în letargică chemare,
Apăru-n decorul tandru, în pătimașa suflare.
Respirând, priviri cochete, pentru-o marmură de gheață,
Sub închipuirea fetii era geniul plin de viață.

N-avea calm, n-avea rațiune, iar sufletul prea pustiu,
Ca o marmură de piatră, n-avea cuget. Oare-i viu?
Din petale pastelate în miresme de-amorez,
În pasiune și în fată, oare merită să crez?

Pe când timpul din clepsidră se scurgea palid și crud,
În pictorialul lui, fata se-arăta un nud.
Neavând puteri divine, ori credință-n Dumnezeu,
Răstigni potopul inimii pe făgașul unui zeu.

Vreme multă scurse viața-n gingașele-i pete,
Apărură între timp, alte mii și mii de fete.
Ea plecă-nchizând odaia sufletului mărginit
De ocările venite dintr-un suflet ostenit.

Iar acum, văzând-o iarăși, în splendoare puerilă,
O închipuia înger, împletită-n aura divină.
Nu crezuse niciodată în iubire și-n destin
Iși uitase rostul, trasnformat de sine-n chin.