Ce puține își reschimbă țelul după 12 ani!
În aparență toate converg spre înainte
Însă zac înfipte-n locul nașterii lor...
Tineri, ca și noi, au murit pe baricade
Fără să-i întrebe nimeni dacă-s de acord.
Timișoara, București
Teatre cu scena mânjită în sânge și
Cortina mânuită de cei care au fost,
Care sunt!
Vorbim de poezie ca de un pachet de țigări!
Facem reclamă vulgară, maltratând în rime fațada...
Mă doare când cei ca noi mai au puterea
De-o glumă.
Ne simțim unii pe alții drept trădători, impotenți
În fața permanentei presiflări
A îngerilor degenerați în lideri ai maselor.
Calvarul de-a plăti taxă pe vise, pe aer,
Pe foame...
E un lux să fii român,
Dezumanizat până la saturație de țară!
E un lux pentru ei,
Pentru noi un impertinent chin.
Când ești inutil și toate lucrurile îți par
Interzise,
Când mâinile blegi nu pot munci...
Te apuci de poezie.
Atacă pe cel care face ceva, bun sau rău!
Fiecare găsește o menire...
Caută!
Ni s-a redat tinerețea, dar
Ni s-a asanat copilăria,
Am deprins a înjura, a cerși, a minți,
A plânge...
Toate sunt păcate în ochii celui înstărit!

Recitesc seară de seară pe chip urmele vieții,
Batjocura neputinței de a nu face nimic,
Nu-mi aparțin, îmi spun!
Brațele astea sunt amanetate,
Gura, ochii, sufletul le-au donat alții
La institutul de cupidoni handicapați.
Până și saliva subțioarelor ajunge la distilerie...
Nu-mi aparțin!

Și fără să pătez un por cu esența gândirii
Încarc în proiecția nocivă denumită monitor:
www.poezie.ro

(31-iul-2002)