Când îți este frig până la oase
când îți este frig dincolo de suflet
cauți dreptatea cerurilor de iarnă
răstignirea brațelor de piatră
culoarea caldă a lutului crăpat și sec
piatra cu mușchiul verde
galbenii licheni ai uscăturilor întortocheate

Când stană ești printre viețuitoare
nu mai aștepți căldura nimănui
nu mai crezi vânturile șușotitoare
îți auzi tăcerea crispată respirând
pipăi vedenii de arbori uitate
prin trecătoarea zimbrilor ecouri
îți muști dinții până la boltă

S-au dus visele, dorurile toate
în depărtări însângerat celeste
versul ce mi-l cântai e un câine pribeag
rătăcitor sărac, înfrigurat și costeliv
insinuat mahalalei dintre ape
speranța-i la geamul trenului spre front
legumă ipocrită