Într-o bătrână pădure
cu unduiri domoale,
netăiată de secure,
ursul brun cam dă târcoale.

Sub acei arbori seculari
ca un văl seara se lasă,
acești falnici centenari
dau naturii mare clasă.

Un soc uitat de vremuri
la margine de luminiÈ™,
late flori din cele genuri
apar măiestre-n luminiș.

Și în lupta existenței
voios răzbește socul,
din negura chintesenței
natura iși face locul.

Iar molizii cu fruntea-n cer
la taifas s-au adunat,
apărați sunt de-al lor înger,
față de socul sugrumat.

Zi de zi îl umilesc,
cu ei că nu se compară,
pe sub mustață ei zâmbesc
printre vorbe de ocară.

Iar el spunând că dă hrană
acelor multe vietăți
și nu ar fi o dramă,
că-i subțire în multe părți.

Un groaznic vuiet apare
trântind copacii la pământ,
a venit din depărtare,
acel nervos, puternic vânt.

Și falnicii molizi trosnesc,
rădăcini multe apar,
dispare ce-a fost pitoresc
și este vai și amar.

Iar el socul a rămas
cu crengile amputate,
se uită-n jur,nu are glas,
căci s-a făcut dreptate.

Au trecut ani liniștiți,
socul coasta a invadat,
cerbi mulți sunt aici hrăniți
din frunzișu-i dantelat.

Trece timpul cu el stăpân
pe peisajul din pădure,
din molizi cioatele rămân,
și le vine greu să-ndure.

Peste timpuri viitoare,
că nu va fi el iar stăpân,
îi pasă socului oare...
trăind în al naturii sân?