Adie vântul într-un ceas târziu
Și singur e văzduhul.
Prea trist părea și mult prea viu
În sinea sa amurgul.

Rătăcitor și fară de speranță
Un înger coborî din Rai
Și-mi ascultă a mea doleanță,
Ce stă-n destinul unui crai..

„Ce slove dulci apar în dar?
Luceafăr palid și senin
Ai oare tot atât amar,
Pe cât un șarpe de venin?”

Privirea îmi întorc gingaș
Spre chipul dulce arzător,
Și fulgerându-l pătimaș,
Amorului izbăvitor...

Linște oarbă și îndepărtată..
Doi ochi căprui și o văpaie
O inimă înspăimântată,
Un foc ce arde și-o bătaie...

„Cum poate fi esența ta pustie,
Și rătăcind în neant iubirea
Speranța să-ți rămână vie,
Să nu te pierzi cu firea?”

O lacrimă se scurge lin.
„Amorul mi-a rămas pustiu”
Și cerul deveni din nou senin
De pasiune și rumoare plin...

Pașii îmi pierd prin paragrafe
Și nu-mi cunosc trecutul,
A mele amintiri veșnic uitate
Îmi tăinuiesc tăcutul

Și e devreme în calmul pustiu
E singur și gol văzduhul,
Prea trist părea și mult prea viu
În sinea sa amurgul.