De-aș fi un pom ce crește solitar,
Nicicând nu mi-ar fi teamă de secure;
M-aș ploconi la glie să rodească iar,
Și-aș crește lângă mine o pădure.

De-aș fi lumina ce gonește noaptea,
M-aș strecura în ochii fără viață;
Le-aș da puteri să deslușască cartea,
Și-aș izgoni, pentru vecie, ceața.

De-aș fi eu leacul încă neștiut,
Aș alina, prin mine, suferința;
Iar de-aș rămâne fără conținut,
Nu mi-ar păsa că mi-am pierdut ființa.

De-aș fi eu însumi, fericirea pură,
Ce știm că este unanim dorită,
Aș rupe-n mii de părți a mea făptură,
Și-n cele patru zări să fie împărțită.

De-aș fi distanța dintre poli la fel,
Ce se resping, în loc să se atragă,
Să îi apropii, aș lupta cu zel,
Chiar de mi-ar trebui o viață-ntreagă.

De-aș fi eu roua ce sclipește-n soare,
Aș plânge cu orice petală fina;
Iar pentru tot ce se numește floare,
Aș duce viața, jos, la rădăcină.

De-aș fi eu zvonul ce devine faptă,
M-aș contopi cu bunele intenții;
Aș pune toate cele bune laolaltă,
Și nu aș invoca nicicând pretenții.