îmi ies cuvintele
din mari adâncuri
lăsate acolo ca să mai cred în ele
când timpul meu, apus,
căzut din mii de sori
se-nveselea călcându-mă
pe clipe...

când m-am trezit,
năuc, mizer, călcat pe ochi,
(să nu mai văd
cuvintele din limbă)
mi-am pus singur giulgiul pe trup
și-am așteptat vântul,
să mă ducă...

zbor morganatic,
fiare și oameni,
pământul trudnic acoperitor
nici un Eden
rugină pe gânduri
cristale haotice de vis...
lupte demonice
în creier de abis

nici moartea
nu mai vrea
să cunoască drumul meu