Deschizând ușa în zori
Obrazu-mi s-a cutremurat și de durere am căzut.
La tălpile tale mă rugam să mai stai,
Să-mi mai dai să sorb din nectarul zeilor…

Privind peste mine, către părul de-acum albit al munților
Spuneai ceva de ne-nțeles. Șoapte amestecate cu lacrimi,
Bucăți de cer cădeau peste noi, fulgi și pene de înger
Ne mângâiau chipurile impietrite.
Al meu de durere, al tău de uitare!

Sprijinit de tocul ușii mă uitam la cer.
Căutam cheia și mă-ngrozeam!
Cu fiece nor ce trecea dispăreai.
Nici zăngănitul tramvaiului ce trecea pe sub geam nu mă mai ajuta…

Plângeam amândoi de mână strângându-ne!
Ne pierdeam în săruturi interminabile,
Ne mângâiam inimile și ne-aminteam imaginarele dimineți.
Mai știi oare cerul nopțior de vară ?

Cu greu am înțeles ce spuneai.
M-am ridicat rănit, ștergându-ți lacrimile de aur
Am lăsat ușa deschisă și am plecat.
Cerul mă aștepta obosit...