Am împlinit 80 de ani cu sufletul
și îi simt pe toți cum atârnă,
mă împiedic de umbra mea gârbovită
ce tânăr ești - mă laudă oglinda
ce palid pari - mă clatină lumina
și cam tăcut
și-ai vrea ca să îmbraci
aceeași haină strâmtă ca cocorii
lui Hokusai...
îți cască leii piedici cu atela
și - ca-n Dali - ți se-ntrerupe mila
când șezi pe tron,
aceeași budă albă de carton
pe care-ai scris odată „te iubesc”
când o iubeai
pe Lorelei...

Sunt trist, dar am să dau tristețea
pe-un dram de nemurire
ca un Baudelaire citit în crâșmă,
pe-un pat de trandafiri sălbatici,
de crâșmărițe goale pușcă,
cu sâni aievea și fantastici,
ca un Gaugain gonit de muște
dintr-un hamac tahitian
și nevoit în plin ocean...
și ... nevoit, în plin ocean...

Și am să tac și-am să mă scarpin
și n-am să corespund în veci
căci eu sunt scutul unei umbre
pe-un mal de secol douăzeci.

L-am întrebat pe Burebista
ce rost mi-ar da și mi-a răspuns
că sunt soldatul fără soldă
ce niciodată n-a ajuns...
l-am întrebat pe Deceneu
de ce-i bătrân sufletul meu
dar nici Zamolxe nu știa
mi-a zis... "mai taci!",
mi-a zis... "mai bea!"

și mi-a mai zis încă ceva :
"mai du-te, bă...de-aicișa!".