o gură care suflă cântec peste imaginea mea goală de ninsori
și ochiul de la spate înfimp în salteaua mută ca o spadă în piept
de unde să încep îngenuncherea din care colț să te iau în deșărtăciunea mea
nu ne putem ajunge și plângem în doi într-un soare exagerat

dacă fug dacă mă ascund în vata moale
mă izolez acustic
sau îmi închid ochiul cu o boare de vânt
un înger patruped va veni să mestece tutun în inima mea fragmentată
să-i arăți grădina patul meu înalt și frustrarea
căci

„îngerul ne poartă prin adevăr”

și
suntem atât de inexacți atât de diferiți atât de identici
fiecare cu poezia lui fiecare cu partitura lui fiecare cu moartea lui
fiecare cu salteaua lui care scârțâie ca o muzică de mozart
aruncându-ne între pod și podea
eu și dragostea ta nevăzută
împăcați cu viața care nu mai trece pe lângă noi






(MINUNEA VA VENI MAI TÂRZIU, ed. Feed Back, Iași, 2011)