Inainte să dorm am stins luminile,
am căzut in genunchi rostind ușor gândurile ;
m-am rugat c-o rugăciune
spusă numai pentru tine.
Am uitat cât de nefericit sunt
am uitat că mai sunt și alții pe pământ.
M-am umplut de-ngrijorare,
știind că și tu porți o parte din nefericire,
și-am adormit cu ele,
cu grijurile mele.
Am visat o vagă lume făcută din cuvinte puține,
am inconjurat chipuri cunoscute
ori eu eram inconjurat de ele
invățând să duc cu mine mai departe “tradiția”
—și am murit—.
Apoi am “renăscut”;
din mine cu greu imi aduceam aminte,
dar știam cuvântul “trebuință”
(un mod de-a folosi un lucru
—Cum? Cu trebuință—)
ce-l foloseam in “bătălie”.
Un cost mult prea ridicat să pot lupta
pe care il plăteam doar cu placere.
Și mi-am amintit de mine in jumătatea dimineții
un alt eu, tot eu, puțin schimbat
cu gândul către tine (gând ce nu-i uitat),
nedumerit și gânditor cu capu-n mâini am stat.
Mi se făcuse mare dor, in vis nu te-am visat.


Cuvintele dintre ghilimele sunt cuvintele amintite din visul de azi-noapte.