“Speranța alungă până și tristețea morții”
PREOT ANONIM

Nu moartea mă-nspăimântă ,Doamne
Când trec umil prin ceasurile reci
Cu sufletul închis în triste toamne
Și gânduri prinse-n idealuri seci !

Vreau zilnic să câstig un strop de libertate,
Legat prin mii de funii de trecutul mort
Și agresat de hăul de eternitate ,
În care se ascunde un tăinuit avort....


Mă-ngrozește atâta nepăsare
Cuprinsă –n fibra acestui neam zdrobit,
Soarele nostru încă nu răsare ,
Fiindcă-i mereu pierdut în asfințit !

Doar în biserici mici din lemn uscat
Se împletește ruga mea fierbinte
Cu lacrima martirului crucificat ,
În urmă nu-i nimic ... ce-o fi-nainte ?