Cuvântul necuvânt a luat
și-a ’ncins cu el țărâna
L-au întrebat,
dar n-au aflat că pentru ei
tot una se făcu,
de dor
să-i aibă în pridvor
din nou la Tat’

Se-auzea de afar’
De strigăte crescând șuvoi
și s-au grăbit să-și spele vina:
„Pe El Îl vreți ’napoi?“
și orbi strigat-au: „Răstingnit!”
fără să fi văzut
Cuvântul necuvânt făcut
în lacrimă și lut.
Cum a tăcut iubirea pentru ei!
Strigând cu sânge pe altar:
„O, iartă-i, Tată, căci nu știu ce fac!
O, iartă-i, iar!”
Și vina peste El căzu
mai neagră ca pământul
Durerea din văzduh făcu
veșmânt de întuneric
Ca mormântul
„De ce M-ai părăsit?”
sui Cuvânt spre Cer
Stingher, tâlharul obosit
șopti:
„’I nedrept să moară El!”
Ecou se auzi de sus
ca roua pentru însetat:
„Din Rai,
chiar astăzi vei afla, nu vei lipsi!”
Era în miez de zi-nserat
când „S-a sfârșit!”
Cu sânge și cu apă
…a vorbit Cuvântul dragoste făcut
„Nu-i om…
e Fiu de Dumnezeu, cu-adevărat!”
Gândi sutașul trist
privind Cuvântul necuvânt făcut
Din dragoste de Cer nemăsurat