Hyperion

Pe cer sunt mii de aștri
Ce-n apa mării se-oglindesc
Și toți ne par albaștri
Până ce zorile-i topesc...

Astrul unei nopți, cuprins
De dor, s-a oglindit în mare
Și strălucea tot mai aprins –
Fărâmă de lumină-n zare...

Și tot izbindu-se-ntre maluri
Se oglindea în mare jos –
I se părea-n acele valuri
Că strălucește mai frumos...

Și tot privind pe rând nespus –
Ademenit de valurile-albastre –
Se coborî din locul lui de sus
Și nu se mai întoarse...

Căci coborând din cer desprins
Către adâncurile-ntunecate
Din locul lui de sus s-a stins
În apele învolburate...

Așa se sting și mor pe rând –
Toți aștrii de pe cer apun –
Și zămislesc fioruri negre-n gând
Iubirilor ce îi supun...