cum ar fi să-ți observ pașii
obosiți pe-o cărare uitată
în care soarele să spargă pietre
iar vântul să le ridice
în tăcere ?

și oare dacă i-aș vedea
m-aș ruga învăluit în ceață
să nu-mi înțepi ochii
cu taina ce-o porți?

de când tot gândesc...
lumea mă crede orb
iar sufletu-mi spune
că adorm între cer și pământ
de unde am să mă trezesc
din nou însetat
de tine!