Preotul



Și acel om era un preot foarte prost –
Nici nu știa să scrie, sau citească –
Cu greu ținea, doar o clipită, post –
Și dogme n-avea-n pravila lumească –

Și era laș, și lacom, și fudul,
Și fariseu, și bârfitor, și câte
Și câte alte patimi, prea urâte
Nu erau scrise-n sufletul lui, sul –

N-avea un har; n-avea nimic, nimic,
Doar aduna câte-n gunoi din fața
Bisericii lui goale, și-atunci viața
Îi părea rai, și sufletul lui – schit –

Și alteori, doar binecuvânta
Pe toți, pe toate, fiindcă-s mai presus
De viața lui, de tot ce nu știa -
Și încerca să creadă, în Iisus –

Și-atât de greu, cădea, și nu putea…

Atunci dădea în dar o corcodușă,
Sau un pahar de apă, la un moș,
Și fericit, când mai primea la ușă,
Câte-un gunoi, îl arunca la coș –

La spovedanie spunea doar: e bine!
Și nu dădea la nimeni vreun canon:
Le spunea, doar: “voi să nu fiți ca mine,
Să fiți cu Domnul, și-n Armaghedon!”
“Căci el e Duh, e Sfânt, este Treime,
Eu sunt păcat, ce-L predică, afon…”