Copacii gem sub apăsări de vânturi,
Răsuflet greu de iarnă pricinoasă
Ce vede că apare-n noi veșmânturi,
O vreme pentru toți mai prietenoasă.

Deși i-e rudă noua primăvară,
Sora mai mare-n gri vrea s-o îmbrace,
Geloasă c-a ieșit puțin pe-afară,
ÃŽn verde peste albele-i cojoace.

Și-atunci a-ngrămadit pe prispă norii,
ÃŽn tonuri triste, ca o-ntunecare,
Umbrindu-i primăverii obrăjorii,
Ce străluceau ca niște mărțișoare.

C-un ultim viscol o mai ceartă încă
Și vrea s-o-nchidă-n casa-i de cleștare,
Dar peste toate, o liniște adâncă,
Se-așează ca final la încleștare.

O rază ici, un toporaș acolo,
O adiere, un petec de senin,
Cu glasu-i gureÈ™, prinde un tremolo,
O turturea ascunsă-n rozmarin:

- E primăvară-n suflet și afară!
Hai, iarnă ! Nu mai fii așa geloasă!
E timpul pentru-o nouă primăvară,
Oricât ai vrea să fii de pricinoasă!