Ai observat? Chiar fructul cel mai dulce se acrește și se-mpute
când timpul gheara asupră-i și-o asmute...
Azi splendidele noastre trupuri de demult
se apleacă tot mai mult înspre pământ,
iubirea de odinioară ne apasă ca o boală
și încet, încet, uitarea în plasa ei ne țese...
Ne-om duce în singurătatea din care nimeni nu mai iese?

Din anii care-au fost, rămân numai cuvinte
crestate pe hârtie sau în minte.
Avem noroc, de n-ar fi aceste poezii
nici n-aș mai ști, nici n-ai mai ști,
de-a fost ori nu adevărat
ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat.

E toamnă, în cer miroase a plecări,
ne-om întâlni prin alte gări
fixate-n depărtate galaxii?
Și eu atom, și tu atom, ne-om mai iubi?
Ne-om mai iubi?

Tu știi că-mi place să călătoresc,
deci nu mi-e frică,
și în galop ceresc
voi izbucni când va sosi momentul.
„Sunt fericit că plec!” voi scrie-n testamentul
pe care am să-l las în cinstea ta,
femeia pe care, cândva,
am iubit-o cu ură și disperare,
deci cu iubirea cea mai mare
din câte-au existat vreodată.
Când am să plec, vei fi mai ușurată
dar mult mai tristă în același timp.

Ai să mă cauți curând în ultimu-anotimp...
Și-am să te aștept, promit, în alte sfere,
ca să te trec pe brațe pragul noii ere.