că trupul meu încă știe să poarte lumina
să scrie versuri cu sângele viu al clipei

existența mea nu dă explicații
doar stau și privesc cum timpul
se adună și se destramă
cum umbrele și lumina cresc și descresc

sunt încântată că sunt femeie
că am o rochie roșie ca sângele
care mă animă
nu cer voie să exist
nu îmi cer iertare pentru focul din privire
și nu mă micșorez ca să încap
în standardele altora
îmi port înaltă coroana de lumină

sunt femeie
și îmi cunosc puterea
nu sunt numai trup
sunt rădăcină și zbor,
în mine cresc povești nerostite,
lumini ce nu cer voie să ardă,
și din fiecare rană
am învățat să înfloresc

nu caut să fiu înțeleasă,
așa cum nu poți prinde vântul
când atingerea lui te înfioară

pot să iert să ridic să alin
să îmbrac în speranță cenușa
prin mine lumina învață să respire
de câte ori deschid brațele
ea trece din aer în trup
ca o scrisoare de dragoste
care îți amintește că exiști