mi-ai apăsat cuvintele
ca pe tastele unui acordeon din anii ‘80,
abandonat într-o boxă de bloc-
n-a fost muzică-
a sunat a fier vechi care-și amintește
că odată l-a iubit cineva.


ai umblat prin mine
ca printr-un apartament închiriat și nedeclarat la ANAF —


ai deschis uși, ai lăsat frigiderul cu becul aprins,
pasta de dinți căzută în chiuvetă,
mirosul tău pe clanță-
așa intră frigul:
prin gesturi neterminate
care n-au unde să se ducă.


m-am strâns
ca o pasăre căzută pe asfalt
cu o aripă lipită de gumă uscată-
și m-am oprit.
nu pentru că n-aș fi știut
cum se aprinde o furie —
ci pentru că
unele amintiri se pun la păstrare
numai dacă le vrei vii.


tu nu ești atât de important
încât să-mi mai comprim sufletul
într-un fișier cu numele tău.

te las-
nu cu ură,
nu ca pe un obiect pierdut —
ci ca pe o haină care nu-mi mai vine,
deși am purtat-o prea mult
doar pentru că mi-era frig.


iertarea nu e slăbiciune-
e când îți recuperezi pașii
dintr-o încăpere pe care ai luminat-o
fără să mai rămâi acolo.