Mor sărac, dar în țara mea,
Sub cerul blând ce-mi stă de stea,
Cu mâinile băgate-n lut,
Dar cu credința că am făcut
Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,
Chiar dacă bolul n-are mese.
Să fiu o piatră, acolo jos,
La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,
Copiii cresc cu visul gol,
Iar pâinea e ca aurul
În case unde bate vântul.
Dar nu plec capul, nu mă-nclin,
Că n-am avut, dar port în sân
Un dor adânc, fără pereche –
Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,
Cu zâmbet fals și față moale,
Dar tot pe noi ne lasă-n frig,
Cu inimi grele, puse-n chin.
Ei fură tot ce ne rămâne,
Dar vine clipa, vine mâine –
Căci niciun lanț nu ține veșnic
Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,
Nici altă mamă, nici alt stem.
Și dacă vrem să fim din nou
O țară vie, cu rostul său,
Fără rușine și păcat –
E timpul, fraților, curat,
Unirea noastră cea de azi
Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,
Așteptând să vină-un sfânt mister.
Ci fiecare, cât de mic,
Să pună-n temelie-un strop de pic.
Nu la zid, ci la temei,
Să nu mai fim doar niște lei
Fără cuvânt, fără noroc –
Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,
Că n-am trăit degeaba-n chin.
Mor sărac, dar cu fruntea sus,
În țara mea, sub cerul dus.
Și-am dus cu mine, ca o flacără,
Dorul de-o țară mai curată –
Lăsată-n urmă, NU trădată.