Poetry - sora by Daniela Bîrzu

//

toți venim din altă parte, r. suntem trupuri trase de roți, rucsacuri umflate cu sânge cald și fotografii vechi.
copiii noștri dorm în pături gri. visează păduri dense pe care nu le vor cunoaște niciodată.

dar mai e sora. câinele meu. când crede că sunt în pericol sare peste gardurile ghimpate și se rănește numai ca să mă vadă în siguranță.
e o femelă superbă, dog german, cu ochii ca niște măsline uriașe negre. i-am spus sora, pentru că așa îi spuneam ei când eram împreună.

r.

uneori mă trezesc înaintea lor, în liniștea aceea densă care nu are formă, doar un puls slab.
sora stă la ușă, veghează, cu respirația ei adâncă, egală.
afară încă mai plouă. uneori ploaia pare să spele noaptea de întuneric, dar știu că e doar apă care curge prin crăpături.

r.

uneori, în vis, ea se întoarce. nu mai are boala. ne așezăm iar lângă focul mic, valurile lovesc țărmul, dar nu ne udă.
și, pentru o clipă, e ca și cum lumea ar fi iar întreagă, ca și cum nimic nu s-ar fi sfărâmat vreodată.

r.

apoi mă trezesc. e liniște. sora e lângă mine. pare absentă, ușor obosită, respiră greu.
//

obișnuiam să ne jucăm pe niște dale de piatră în curtea casei. îi aruncam mingea și ea mi-o arunca înapoi. apoi, într-o zi, a căzut. și nu s-a mai ridicat.

sora a încercat să o salveze. s-a așezat pe pieptul ei cald și a stat așa cu orele.
acum mă gândesc că îi arunc mingea câinelui și el mi-o aduce înapoi. ce poate face mai mult un câine, r.?
niciodată nu plâng, în niciun moment. dar atunci m-am gândit la ea și m-am prăbușit peste câine.

r.

sora a rămas nemișcată. ochii ei mari, negri, mă priveau ca și cum ar fi înțeles tot ce nu pot spune.
copiii dormeau. în vis, îmi imaginez că și ei simt cum lumea noastră devine tot mai mică, tot mai rotundă, ca o minge pe care o aruncăm undeva departe și o așteptăm să se întoarcă.

r.

mi-am amintit de curtea noastră. de mirosul pietrelor încălzite de soare. de pașii ei, desculți, alergând, apoi oprindu-se. tăcerea aceea scurtă, înainte ca totul să se schimbe.

r.

nu plâng, r. nu plâng nici acum. dar în pieptul meu s-a format o cavitate, ca o adâncitură în zăpadă. și totul îngheață.
așa trec anii, ca haitele de lupi din pădurile noastre, străbătând hectare vară și iarnă.
sora respiră greu, dar încă veghează. în fiecare dimineață deschide ochii prima, ca și cum ar vrea să-mi spună: „încă suntem aici.”

r.

și asta e tot ce mai contează.
//

mama a adus o lampă în camera mică. lumina tremura slab, se agăța de pereți.
eu și sora stăteam pe podea, privind cum se desfac umbrele.
sora și-a lăsat capul pe mâneca goală. afară, vântul împingea perdeaua, ca o mână care nu mai găsește nimic.
eu stăteam cu palmele pe genunchi. tăcerea devenise confortabilă.
//

patul scârțâia sub greutatea nopții. sora visa. pleoapele ei se mișcau, parcă trăgând aer din vise.
mama nu mai era. rămăsese doar mirosul slab în lemn, în cearșafuri, în piele.
am adormit cu mâna pe umărul sorei. în vis nu mai lipsea nimeni.

r.

e târziu. soarele taie cerul în două.
sunt muniții păstrate pentru mai târziu, când vor trebui folosite. soldați pregătiți. asta suntem. reziduuri.
apoi: soare. vid.
cizme grele, înfipte în noroiul care ne trage spre cazarme. dramele se consumă acolo. liniștea se destramă încet, strat cu strat. un animal cald, străpuns de gloanțe, care nu mai opune nimic.

dimineață de februarie. pământul ține totul dedesubt.
tac. ca o stâncă. ceva urlă în văile din mine: este setea noastră de control și stabilitate.
tac și simt cum fricile se strâng — cabluri retezate, scânteind pe întuneric.
în capul meu se rotește o balerină. cu cât învârt cheia, cu atât mai repede se mișcă.

un soldat se va îndrăgosti de ea. dar în fața cazarmii, așteptând în rochia albă, altcineva o va împușca.
sângele va țâșni. durerea va țâșni. moartea va țâșni. te rogi ca totul să se termine aici, în camera ta.
drujba continuă să mă taie, bucăți după bucăți. niciodată nu am fost întreg.
apoi cântecul balerinei. te rogi să tacă. dar e cântecul morții.

apoi: soare. vid.

//

într-o zi, toate aceste gânduri se vor așeza. ca praful pe o masă veche.
sora va dormi. copiii vor crește. eu voi merge mai departe fără să mai aștept.
afară, lumina va cădea intermitent ca la un semafor defect. fereastra întredeschisă. nimeni nu o închide.
poate asta e liniștea: nu absența durerii, ci faptul că nu mai trebuie să o învingem.

r.

de câteva zile ne învelesc curenții de aer.
corpurile noastre, pline de seruri și vise, se descompun aleatoriu.
între mine și tine: o iarnă de siliciu. te caut pe aceleași străzi.
în absorbție continuă — soarele. un electromotor uriaș. ne dă căldură și lumină. perdele de fum și ploaie.
te chem. dar mă tem.

încă o dată va cădea zăpada. va acoperi frica.
sub ea, corpurile se vor păstra suple și reci.
așteptăm o altă trezire, în alt vis cu soarele — un bandaj peste ochii obosiți.
celelalte corpuri sângerează. sunt păsări mici ce aleargă bezmetic prin iarbă. nu-și pot relua zborul colosal, abrupt.
noi căutăm mai departe:
desprinderea. libertatea. frumusețea.
străbatem norii sintetici din care curge viața.
și știm.

r.
doar în vis avem voie să zburăm. doar în vis ne putem lipi de uzinele electrice care ne fabrică:
fericirea de plastic, fantasmele și gloria.

agonia english v3	Agonia.Net \| Policy \| Mission	Contact \| Participate



Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special