//

corpul mamelor se dezvoltă în timp ce
scrii. știai că în el sunt încă celulele
feților nenăscuți atunci când stăteau în uterul tău umed și cald?

chiar și după zeci de ani continui să fii o gazdă.
la fel de moale și întunecoasă.

când cobor dinspre universitate
către râpa galbenă apoi pe scările acelea atât de frumoase

mă întreb. am ajuns aici sau doar sufăr de un sindrom
ce îmi permite să vizualizez ca un film monocolor
amintirile dintr-o altă lume.

compulsiv îmi amintesc

lemnele albe și aspre pe care bunica
le îndesa în gura sobei

și focul care se aprindea prin magie.

iarba și troșcoțul mirosind a ploaie
felul în care mă rostogoleam prin el.

găinile care îmi dădeau o stare de liniște când le vedeam străbătând curtea împrejmuită
cu gardul acela de lemn.

//

acum totul e ca un vis. corpul unei mame care nu uită.
vitrina cu jucării la care priveai ore în șir. păpușa care spunea mama. acum mi-e teamă că dacă mă uit înapoi aș vedea focul stins, iar bunica — tăcută, ținând în mână o bucată de lemn
care nu se mai aprinde.

soarele va exploda într-o zi. iar micii embrioni expulzați vor începe să își caute gazdele. vor semăna puțin cu puii de găină abia eclozați
care își întind chiar atât de devreme gâturile cu ciocurile umede după hrană.


știai că japonezii au inventat o metodă prin care
îți înregistrează visele și tu le poți apoi urmări pe un ecran?

și iarăși mi-e teammă.
pentru că știu ce-aș vedea:
corpul meu, gol, stând nemișcat în întuneric,
cu pielea albă ca o pagină arsă la margini.
eu — copilul —
care nu intru în vis,
doar îl privesc de la distanță,
eu — copilul care a ales să viseze. acum o gazdă oarecare
pentru un prunc despre care nu voi ști niciodată nimic.