Negrul parcă a-nceput să mă cuprindă cu totul,

Simt un gol mare în mine, degeaba a fost efortul,

Tot simțeam,tot mă gândeam, o visam,o admiram,

În schimb, în realitate,în zadar eu tot speram,

Mă vedeam deja cu ea,peste tot noi ne plimbam,

O viață perfectă cică,însă doar mă amăgeam,

Zi de zi m-ambiționam, să devin mai bun voiam,

Pentru ca ea să m-accepte,așa mintea o mințeam,

O impresionam mereu și ea chiar mă-nțelegea,

În șoc însă am rămas,ea defapt nu exista.

Frustrare,haos,depresie,toate m-au acaparat,

Rușinosul meu motiv de care azi am scăpat.

Cum am putut crede asta?Un cap gol,nu mai gândesc,

Și milioane de regrete nu-mi permit să m-odihnec.

Atâtea lucurui se-ntâmplă,uni-au probleme reale,

Iar eu stau și plâng ca prostu pentru iluzii penale...

Prea deștept eu m-am crezut,realitatea ma lovit,

De-abia dacă scap de asta voi mai fi de neoprit.

Chiar așa să se întâmple,totul chiar a fost în van?

Cine-ar fi crezut că mintea e cel mai mare dușman.

Afară e întuneric, la fel și-n sufletul meu,

Sufăr dup-o creatură, ce e doar în capul meu.

Sunt nebun? Oare-am vedenii? Mă alin singur ca bou?

Nu mai e nimeni cu mine care sa-mi aline doru...

Asta e,ce să mai fac? Însfârșit am evadat.

A mea iubire eternă,chiar acum s-a dizolvat.