FIORUL ALTFEL

Sunt solemn, sunt înfrânat,
Însă soarele e... vinovat.
A spart în bolta cerului un geam,
Găsindu-și pe nerăsuflate
Sălaș în ochii tăi – ca la carte.
Urmând o schemă divină,
Din ei s-a născut, în fapt,
Întâia lumină.

Cuget neîntrerupt,
Însă sufletul tu mi l-ai rupt...
Profan văd, profan aud
Ce n-am mai simțit nicicând.
Balanța înclină înspre stih,
Din ce în ce mai multă lumină,
Din ce în ce mai mult mă ridic.

Neînduplecat măsor eu marea,
Ori norii, necuprinsul, lutul –
ÃŽntruparea.
Dar am măsura să socot
Ce nu se vede, dar se simte?
Sunt fascinat, mai nou, de scânteia
Unor clipe
În care las, din ce în ce mai mult,
De la soare spre pământ
Acea noblețe să-nfirípe.

E poate un nou cânt,
Un nou vers – mult mai intens.
Și ai vrea să ceri dovezi
Versului meu, nomad, imens...
Ca un călător genovez,
Purtat din țărm în țărm,
În zeci și zeci de priviri,
Căutat-am oglindirea
Unei prime pătimiri.

Acel ceva, pătruns în a mea lume,
Zdruncină orice rațiune...
Tu ești ghiocel din fior divin,
Aduci primăvara-n vers și-n lume –
Deplin.