iubirea mea, îți scriu de parcă ai fi reală. îți scriu ca un călător ostenit
în căutarea unui han iar cuvintele mele bat la poarta cuvintelor tale
și în acest miraj poarta se deschide.

dacă te-ai apuca să scrii o carte ar fi probabil una despre cruzime
și indiferență. doar tu știi atît de bine secretul lor, doar tu cunoști
rețeta și reușești să îmi gătești atît de bine această singurătate
perfectă din care gust ca un mergelacartuș.

violența ucide dar și liniștea ta. cuvintele mele sunt ca sfinxul din bucegi,
liniștea ta sunt vînturile și ploile ce îl vor sculpta pînă va avea chipul meu.
simt împietrirea asta de parcă ai fi reală.

esența fricii stă în ignoranță. ce nu înțeleg este tocmai faptul că mă tem
de tine deși te cunosc atît de bine, ca și cum ai exista. nu scriu despre
moarte ci despre felul în care mă descompun iar fragmente din mine cad
în colțuri strîmte și întunecate.

și tu rîzi și rîzi de parcă ai fi reală. iar eu trăiesc de parcă m-aș urca în mașină
conducînd cu pedala la podea ca să uit, în timp ce mîinile tale îmi acoperă
ochii și vocea ta spune ghici?, iar căldura mîinilor o simt și vocea îmi persistă
în moarte de parcă ai fi reală.