În carnea mea zvâcneşte un dor ce nu-i al meu,
Un foc ascuns, un şir de pofte ce curg mereu,
Nu eu le port, nu eu le vreau, nu eu le chem,
Ci sângele străvechi, ce e ca un blestem.

Mă trag spre umbre, spre cald pământ,
Dar mâna mea întinsă e doar un legământ,
Cu ce-a fost scris în os, în pulsul clar,
Alegerea mea e umbra unui har.

Iubirea vine, un val ce sparge zidul mut,
Îmi spune „Alege!”, dar eu sunt deja căzut,
În plasa dulce-a instinctului ce cheamă-n jos,
Un dans al genelor, un ritm misterios.

Nu eu te vreau, nu eu te pierd, nu eu te ţin,
Ci ceva surd, din carne, din străvechi suspin,
Afecţiunea mea e strigăt de animal rănit,
Un ecou viu, dar nu de mine izvodit.

Ideile-mi curg, ca râuri din nevăzut izvor,
Le cred, dar sunt doar vânt pribeag, ușor,
Din cărţi, din glasuri ce-au vorbit cândva,
Mintea mea e doar o sală ce le-adună-n ea.

Mă laud că gândesc, că urc spre cerul clar,
Dar firul lor e tras de-un alt destin amar,
Un cor de voci străine îmi şopteşte ce să zic,
Şi liberul meu gând e doar un vechi tipic.

Duhul se ridică, zic „Aici eu sunt jupân!”,
Dar şi-n extazul sfânt tot rob rămân,
Căci ce-i chemare sfântă, ce-i rugă, ce-i popas,
E tot un drum bătut de-un nevăzut compas.




Conștiința mea, oglindă ce se vrea lucidă,
Doar un lac în care cerul e o rază insipidă,
Aleg să cred, aleg să caut, să mă consum,
Dar mâna care mă ghidează arată un alt drum.

Orice aş face, orice aş vrea, orice aş spune,
Tot Marele Spirit țese firele-n genune,
În pofte, în iubiri, în gânduri, în divin,
Eu sunt doar umbra ce crede în destin.

Şi totuşi, în iluzia ce strânge ca un nod,
O cale scapă, fină, prin ochiuri de năvod,
Să nu aleg, să tac, să las voinţa-n vânt,
Refuzul e singurul meu legământ.

Căci liberul arbitru e fum ce se ridică rar,
Un vis frumos, un joc în care pierd amar,
Şi doar când renunţ la mine, la tot ce-am crezut,
Mă reîntorc în Marele Tot, eternul absolut.