Mă arunc în abisul lumii întunecate
Devenind un înger al morții
Ca ceasul veșnic,curgând ca apa
Sufletul își pierde speranța.

Prinț în noapte, robul zilei
Femeie cu coarne, coroană din vise
Inima îmi e ruptă din iad
Căci lumina eu nu o găseam.

Sclipirea Soarelui demult am pierdut-o
Ca frunzele moarte, pământul ascuns
Absoarbe-mi grăirea, în ultimul prânz
Să vezi, să nu crezi să-mi cumperi un plâns.

Cavoul, din măduva unui strigoi
Se așternă lin, ca pana unui scriitor
În pădurea nopții unui înger muritor
Pe culorile palide ale vieții,
Pășesc lin cu pași morți în pădurea nopții.

Plouând monoton, apa se strecoară
În scoarța copacului din sticlă
Care urlă prin tăcere
Cântându-mi tragedia.

Lamentam cu visul spre casă
Căci lumina mă apasă
Pietricica-n apă sare
Coborând ca un pește în mare

Simt mirosul pădurii după ploaie
Dar un gust amar răsare
Ca un glas prevestitor
Te-am urât de prea mult dor.

Strigam adesea copacului care
A-nghețat cu sticla-i tare
Sunt lucid, dar veștejit,
Poate că a fost un vis.

Stelele ziua îmi șoptesc
Să mă duc să nu mă opresc,
Căci din spate vine ploaia
Cu necazul și oroarea.

Doar că drumul nu se oprește
Se continuă într-o poveste
Care doar a început
Să își spună primul cuvânt.