De dorul ei pe limbă-mi piere vara
ca să renască în glas universal
culori pastel și lună albastră seara
tăcerea ei și dorul.
în ea, eu pot vorbi orice, ce dacă n-am cravată
galben estivală,
mi-e bine atunci când cresc ca ea.
și dacă la întâlnirea dintre lumi,
orchestre-i vor cânta
pastel și note muzicale înalte, într-o sală
e limbă noastră, ce comoară!...
o simfonie-i oda bucuriei,
de ce n-ar fi și ea universală.

dacă vreodată în bucăți te-or rupe
datori cu toți suntem a te croi la loc
cu fir de busuioc în ii țesute te-om purta
în foaier ,și loji mărețe cu virtute.
când mulți din casă afară o vor da
mânați de ură și trăiri,
clădi-voi o grădină cu pereți semeți
pe mozaic s-o scriu, cu albastrul ei
de VoroneÈ›,
că e născută-n nemurire,
aproape de Luceafărul măreț.

ea seamănă cu tine și cu mine
în suflet are leagăn, poate zborul,
când se revarsă-n trup e limbă
și atinge cu rostirea-i dorul,
din infinitul ei, făcutu-au coloană,
poarta sărutului, masa tăcerii,
pe o limbă de pământ ca zburătorul
ea s-a născut odată cu poporul.