Prea obosit, îmi caut muza
Privind spre creste de lumină,
ÃŽn toamna rece arde frunza,
Și amintirile m-animă.

Suave pete de lumină,
Se cern pe suflete pustii,
Întreaga lume mi se-nchină,
Dar tu te-ai dus și nu-mi mai vii.

Te-au obosit ciulinii vieții,
Te-au plictisit vâltori pustii,
Sărut înfrigurat nămeții
Născuți în suflete târzii.

Și negurile mă-mpresoară,
E noapte-acum în plină zi,
Și sufletul mi se-nfioară,
Căci tu te-ai dus și nu-mi mai vii.

Pe piramide de lumină
Trezitu-m-am într-un sfârșit,
E prea târziu să ai vreo vină,
Înaintând, ai obosit...

Rămâi o caldă amintire
ÃŽntr-un trecut prea luminos,
Rămâi fierbintea revenire
A timpurilor ce au fost...

Când ai plecat de lângă mine,
De-al vieții val prea tracasat,
Chiar zilele mi-erau străine,
Și n-am simțit cum ai zburat.

Dar uite, a sosit și clipa
Când am simțit că te-am pierdut,
Spre ceruri îmi întind aripa,
Și te visez cum te sărut.

Iubita mea cu ochi de stele,
Unde te-ai dus și te-ai ascuns?
Zilele-mi trec mereu mai grele,
Mai îmbibate de neajuns.

Ireversibil timpul curge,
Iar eu mă duc spre infinit,
Dorința mea spre ceruri fuge,
Căci tu plecând, n-ai mai venit.

Mă pierd în pete de lumină,
Privind spre crestele mărețe,
Sunt bradul fără de rășină,
Unde te-ai dus tu, tinerețe?