prin jaluzeaua lăsată ploaia
nu ne mai privește
cum intrăm îmbrățișați în poezie

ca strugurii negri ai tristeții
așa picură lacrima ei

ivirea zorilor înflorește lumina
în bălțile pline
clipa curge ireversibil
numai tăcerea urcă fără pauză
dintr-un ghimpe în altul

va deveni curând atât de stridentă
că nici măcar tunetul tâmplelor mele
nu se va mai auzi