La prima îmbrăţişare
mi-am lăsat pe umărul tău toate visurile.
Ai intrat în mare.
Poate ai vrut să te îneci,
Să uiţi că exist…
Mi-ai scris din adâncuri
o epistolă.
De-acolo,
cerul e de două ori mai albastru.
Și, pentru că era prea multă linişte,
ai început să loveşti între ele
două bucăţi de cremene…
Ai simţit că, pur şi simplu,
retrăieşti geneza lumii…
Mi-ai scris că eşti, în sfârşit, fericit…
Că te hrăneşti în fiecare dimineaţă
cu iluzii de peşti prădători.
Că îţi petreci timpul vizitând
corăbii scufundate,
că te ridici, uneori, pe catarge şubrede
şi atingi luciul apei,
iar cina o iei la lumina albastră
a lunii,
Că nu simţi oboseală,
nici nevoia de iubire,
nici nevoia de lacrimi...
Că nu ai cum să măsori timpul
și este pentru tine
cea mai mare bucurie…
Poate te-aş fi înţeles…
Dar nu te pot ierta.
Pentru că te-ai scufundat
la prima îmbrăţisare…