ceasul a sunat

deschid ochii,
întunericul curge-n lumina albicioasă a zilei
în mine cineva se foiește de parcă a dormit pe jăratic,
cea pe care o cred a fi eu mocnește,
ar mai dormi, lenevi în pat
ghemuită moțăi
cuminte
tresar la un tropot de cai
după care răsuflu ușurată,

pe acoperiș stropi mari cât china bat cu bâte de baseball,
grăbită, plângăcioasa lui Dumnezeu aduce un perete de ploaie:

de două săptămâni te-ai mutat în cuibul vechi de sub streașină
îmi fac griji,
mă gândesc nu cumva să te ude,
să-ți fie frig,
în unele zile mai ninge, în altele plouă,
încă e ger, îngheață se dezgheață,
țurțurii obosiți de atâta spânzurat așteaptă o traiectorie nouă

nu ai treabă, îți vezi de-ale tale: gânguri, zbori, te duci, vii,
de subțiori aduci și câte-o prietenă, vă ciuguliți
mai tragi cu ochiul în cameră,

cocoțată-n vârful patului zăresc curcubeie mici la capăt de valuri,
atât de mici, încât deasupra lor a rămas destul loc pentru a răsări curcubeul mare:
- mă repoziționez
când vine vreau să-l ating, pentru asta
trebuie să am peretele de apă în față
soarele în spatele său,

natural așa se întâmplă
curcubeul apare când cerul se-nseninează brusc după o ploaie
iar soarele își apropie fruntea de pământ
se-nchină luminii ce străpunge picătura

*

mă gândesc să-mi schimb camera la parter,
pe când tu vei rămâne sus sub streașină

adevărat, m-am învățat să fim aproape
(fratele spune ”viața omului e doar o chestiune de obișnuință
cum se învață”)

în plus, stropii sunt cam mari azi
nu-mi oferă speranță,
bubuie la geam la fel cum (azi) unii îi bubuie pe alții
peste tot: la prima ocazie, masă, pe stradă, metrou,
acasă, poezii,
chiar și în țara lor,

cunoaștem,
acest fenomen optic nu se poate întâmpla la prânz

mai bine aștept seara