Toamna asta aduce, neplăcută, o stare,
Nu mai este acel adorat anotimp
Când o ceață lăptoasă mă ascunde de soare
Sunt captiv undeva intr-un loc fără timp.


S-au pierdut parcă, imagini mărețe,
Peisaje superbe cu tulburător ruginiu
Lăsând loc la depresii, coșmaruri, tristețe
Sentimente ce fac din al meu suflet pustiu.


Că de când nu-i zăresc generoasa culoare
Adorația mi-a fost dusă departe de vânt
Și la față ca toamna, având aceași paloare
Văd cum totul se usca, de vreme înfrânt...


Excepție face doar o ultima frunză,
Uscată și palidă, dar incă se-agață de ram
Înfoiată de vânt ca a corabiei pânză
Neînțeleasă se zbate lovindu-mi ritmic în geam.


De ce nu vrea ea să renunțe învinsă
Ce încă-i dă forță să reziste în vânt
De ce se opune să cadă întinsă
Lângă suratele ei, pe jilavul pământ?


Oare dorește ceva să îmi spună,
Mi se transmit mesaje Morse cumva?
Sau mi-e mintea deja iremediabil nebună
Să caut oriunde un semn de la EA?


În mine e toamna, neîndoielnic o stare,
O tulburare a minții nedepistata la timp
Si pe simțuri e ceață, fără speranțe de soare
În mine-i e boala, nu-i de la anotimp....