înspre soarele-apune, liliacul din grădina bunicii Lili,
înflorea, lăcrimând precum bunica
amintindu-și cântece de odinoară.
ea și florile cu acul în mână cusute,
așa cum un pictor dezleagă culorile pe pânză.

noi plângem ca îngerii închiși într-o lume de catifea
cu zăpezi domoale.
Lili și acul ei cos zi și noapte, cu degetul prins în degetar.

noi suntem aceste case cu grădină și cu nuc, cu perdele
cu nuferi și broscuțe, suntem țigle vechi și poduri
niciodată umblate, suntem străzi neasfaltate și țurțuri
prinși de garduri ruginite.

noi plângem toamna când cad gutuile și frunzele,
dar și primăvara când răzbate colțul florilor din pământ,
suntem umbre de oameni printre umbre de pomi,
liliacul de la poartă ne-a închis cărarea și zarea, ca să mai creștem.