orbi în sala
oglinzilor, corbii
de aur, păsări
de aur negru,
sublim
urcă cu noaptea în cap,
cu somnul omenirii milenare,
nevăzând, ne-
știind...

pe nicăieri, se găsește
câte un ascet, terorizat
de greutatea lumii...

pe nicăieri, se adună
câte o gașcă de lumini
grele de stele...

pe nicăieri, prin deșert,
cu Sahara-mi în Sahara-ți,
colindăm dezolați
drumurile unui arhetip ciobit...

dar nu e ochi de oglindă,
nu e clipire de corb
să ne simtă căderea...

în ala norilor ireali,
gânditorii au devenit poeți, nebuni;
poeții au devenit suflete de prozatori...
aici, în escapsimul ne-generației,
unde căldura s-a întâlnit
cu înghețul zborului...