am cunoscut ierni fără nicio frunză în pomi
temătoare, tremurătoare, numai umbra mea cădea
odată cu privirea de lungă despărțire
și soarele
lăcrima tot mai aproape
pe drumuri de fier și de oțel, tot mai albastre
ascuțite, strâmte, ca arcușul unui zeu

prin lentila ochilor mei cineva vedea ca printr-o lupă
picături de ploaie și noroi
iar în adânc, prin carnea pământului,
citea povestea cetăților îngropate,
dar cum oare?
– poate fiindcă noi eram oameni cu picioarele de lut,
și îmi vedea inima cum bate din aripi și dă să scape din
cascada de sânge a multor războaie și iubiri

cât eram de fericită
ca un animal mă simțeam,
înfășurată în haine groase, cu ochii ca niște păpădii
moi și calde, luminate
și dinăuntru și din afară,
cu acel surâs al madonelor cu prunc,
trist, cu bună știință a rostului vieții
și fiindcă stăteam dreaptă între două lumini
eu, cu o singură noapte lungă cât viața în brațe,
cât soarta de grea și mare

dați-mi o frunză, imploram eu în șoaptă,
am nevoie doar de una ca să respir,
dar ele plecaseră toate, perfecte și frumos clădite,
ca niște cetăți,
și poate că era totuna pentru mine,
poate că era la fel de frumos