Mă-nvârt în juru-mi ca un astru
În poala soarelui măiastru,
Întunecimea mă-nfășoară
Sălbatic, m-atacă ca o fiară.

Mii de vânturi mă pătrund
În chaos mă trezesc că sunt,
Călcat de pietre fără frică
Ce-n aer cred că se ridică.

Căci, doar pietre ele sunt,
Cad în praful cel mai crunt
Dar, chiar și-atunci, sfidând
Tot vulturi, se cred zburând.

Iar eu, uitat în carcera cea grea
Searbădă și rece, solitudinea,
Nu sunt, ce sunt cu-adevărat
Ci, doar, ce alții au aflat.

Dispar, ca un gând ciudat,
Ca un fum, de alții dispersat.
Eul meu se-afundă-n neființă
Pustiit de-a focului voință.