E rece și greoaie această zi de toamnă;
M-apasă și mă doare cerul cel de humă.
Purtat de vântul rece zbătut printre betoane,
E golul plin de zgomot rutinic si demonic.

Nu știu de ce’s aicea, in astfel de strânsoare.
Nu știu de ce n’alerg spre pajiște si codrii.
Mă bântuie strigarea râului ce curge,
Mă bântuie și dorul de tine a mea Lunce.

Nu vreau să mai am doruri, nu las să mai am vise
Cu feți cu trupul zvelt, cu brațe ca de domuri,
Or’ trista’nțelepciune’n tipologii de genii.
Aș vrea doar oxigen și ciripit de păsări.

Despre iubiri de sine a celor frumoși cu trupul;
Despre agonii, depresii a celor intelepți
Aș povesti o toamna si inca o treime
Cu tot cu clipe goale si pline de ... “de ce nu pleci?”

Am ințeles târziu ce goală este clipa,
Cand tu nu ai o cale și cand petreci vremelnic;
Când soarele răsare și tot așa apune
Și-adormi in lingușeală, dar te trezești tot... singur.

Alergi să prinzi imagini, să vezi și să descoperi.
Ți-e teamă de’ntrebări de viitor cu “noi”.
Nu vrei să legi verige pe oase de fecioare;
Alegi femei bătrâne si resemnate’n tot.

Trei propozitii scurte și-un “Pa.” cu punct imens
Ai stors din pulsul rece și marele orgoliu.
Nu știu cât ai crezut în vorba-ți și în gânduri,
Dar pot sa-ți zic la rece: “Ai reușit să ȘTERGI !”

Nu m-a durut nimica; nici punctul și nici vorba...
Aspră si tăioasă ca un cuțit înfipt!
Tot ce-am simțit a fost doar dezamăgire
De goliciunea lumii și vanul în care am “scris”.