Iubită țară, scumpi concetățeni,
Ma uit în mine și vă văd pe voi.
Un trup frumos, o față preacurată,
Un suflet încă aspru, cu nevoi.

Ascult cuvântul care ne descrie,
Teroare-n inimile tuturor
În noi mai e ceva: speranța vie!
Dar doarme, făr’ a È™tii de ea în exterior.

Mă scutur de convenții și de lege
Și văd un spirit aprig, luptător
Îmi cere să-i dau apă, că-i e sete
E al nostru liber spirit, de popor…

Români de pretutindeni, țară întreagă!
Ne plângem morții dar habar n-avem
C-al nostru suflet e-ngropat de viu
Ucis de ceea ce numim sistem!

Aș vrea acum, în ceasul cel din urmă,
Să ne oprim din plâns și din jelit
Și fiecare să-și dezgroape mortul,
Ce-n propria lui ființă a împietrit.

Din cei ce urlă, câți cunosc tăcerea?
Și câți din cei uciși s-au dus în pace?
Din cei înspăimântați din cale-afară
Câți știu că moartea n-are ce le face?

Câți mor aici, dar trec în veșnicie
Din cei a căror zile se opresc?
Câți cred în Cel ce-a fost și iarăși va să vie,
Câți stau în fața morții și-i zâmbesc?

Îmi plâng de milă mie, căci sunt vie
Dar moartea poate m-a pătruns de mult,
Păcat de cei ce au murit devreme,
Dar jalnic de păcat de cei ce încă sunt.

Nu revoluție sau război ne paște,
Ne paște moartea-n spirit, drag popor,
Căci ce-i în lume azi e oglindirea
A ceea ce se-ntâmplă-n interior.